marți, 14 martie 2017

Final de drum

 Unele lucruri sunt frumoase tocmai pentru că au trecut prin dezastru. Unele suflete strălucesc tocmai pentru că s-a ales cândva praful de ele. Unii oameni sunt minunaţi tocmai pentru că sunt imperfecţi. Iar alţi oameni nu calcă strâmb şi nu greşesc tocmai pentru că au iertat destul cât să ştie cât de tare doare să fii pus în situaţia de a ierta, de a fi rănit.
   Femeia te iartă pentru că se teme să nu cumva să te piardă. Femeia te iartă pentru că are impresia că nu poate trăi fără tine. Te iartă pentru că are încredere şi pentru că ea uită cum era viaţa înainte de a-l cunoaşte pe cel pe care îl iubeşte. Te iartă de trei, patru, cinci ori, dar de câte ori să te mai ierte, oare, dacă tu nu te înduri să îi ierţi sufletul de atâtea suferinţe, de atâtea răni, de atâtea frământări lăuntrice care nu îi dau pace?
     Te iartă până renunţă la tine de tot şi nici nu mai vrea să audă, nici nu îşi mai dă voie să simtă, nici nu mai are putere să creadă şi nici nu te mai lasă să explici ceva. Femeia îţi oferă totul cu dragă inimă şi deşi nu îţi cere nimic, merită multe, aşteaptă să primească şi ea iubire poate în aceeaşi măsură. Atunci o femeie renunţă la a mai aştepta iubire, la a mai avea încredere, la a-şi mai face speranţe, se risipeşte parfumul unei poveşti, se stinge un destin caruia poate nu i-a fost dat să împlinească două suflete în aceeaşi măsură.
    Femeia nu mai poate trăi de dor până când îşi dă seama că nu o ajută la nimic, că o trage în jos, că o ţine pe loc, că o face să-şi rateze şansa la fericire. Femeia nu e proastă, iartă, are încredere pentru că toţi suntem oameni şi pentru că toţi greşim, dar se convinge într-un final, atunci când nu are noroc de oameni frumoşi, că unii greşesc mai mult şi că la aceia trebuie să renunţe dacă vrea să fie cu adevărat fericită.

sâmbătă, 11 martie 2017

Cum am inceput sa iubesc cartile

Să fi avut vreo 14 sau 15 ani când mi-am dat seama că îmi plac cu adevărat cărțile. Lectura obligatorie din liceu nu-mi plăcea deloc și făceam tot posibilul să scap de corvoada lecturii. Asta până am început să citesc Enigma Otiliei. Am și astăzi în față coperta și paginile desprinse de pe cotor… După ce am deslușit această „enigmă” am prins gustul cititului. Am început să citesc cu drag chiar și acea lectură obligatorie. După o vreme, am început însă să vreau mai mult, îmi doream să explorez și alte lumi. Am descoperit Dama cu camelii, care a rămas singurul roman pe care l-am citit de două ori și pe care l-am perceput diferit, având vârste diferite. Citind, mă redescopeream și începeam să mă exprim cu mai multă ușurință atât în scris, cât și verbal.
Am crescut într-o casă cu o bibliotecă modestă, dar probabil că nu mărimea acesteia contează atât de mult, ci cărțile care sunt acolo și care te îndeamnă să le deschizi. A urmat înscrierea la biblioteca orasului, pe care o vizitam constant.. De peste 10 ani cărțile ocupă un loc important în viața mea, cărțile mă inspiră. Citind, mi-am construit personalitatea, mi-am format niște valori și niște principii pe care nu am certitudinea că le-aș fi dobândit altfel. Pentru persoanele care privesc cărțile ca pe niște simple obiecte poate părea absurd și exagerat ceea ce spun. Pentru cunoscători, pentru cei care iubesc cărțile la fel cum le iubesc eu nu e nimic neobișnuit. Ei știu la ce mă refer. Știu și înțeleg.
Cărțile îmi sunt prieteni buni, de care uneori mă despart greu, îmi sunt hrană pentru suflet, fără de care nu aș putea să funcționez, îmi sunt un refugiu în această societate din care îmi doresc deseori să evadez.
Acum, nu doar că iubesc să citesc. Ador să fac asta.  Ador mirosul de carte nouă așa cum îl ador pe cel de carte veche. Îmi plac coperțile cartonate și mate și îmi plac cele subțiri și lucioase. Îmi plac cărțile, scrisul lor îngrijit, îmi plac semnele de carte. Cărțile leagă pentru totdeauna sufletul tău de sufletele celor care le-au scris. Mă simt un om mult mai bogat sufletește după fiecare carte pe care o citesc. Beletristica e o categorie atât de ofertantă, încât nu e cu putință să nu găsești un gen sau mai multe care să ți se potrivească. Cărți noi, cărți mai vechi, cărți romantice, thrillere, drame istorice, memorii, jurnale…din fiecare gen în parte ai de învățat o mulțime de lucruri interesante. Citind, trăiești o mie de vieți, călătorești în sute de țări și faci nenumărate salturi temporale în timpuri pe care nu ți le-ai putea imagina.
Citesc, deci trăiesc, visez, călătoresc, iubesc!

joi, 9 martie 2017

cuvintele

Cred cu tărie, acum mai mult ca oricând, că într-o relație, de orice natură, comunicarea este cea care creează o bază solidă a celorlalte sentimente care apar pe parcurs. Cuvintele sunt cele care fac lumea să se învârtă. Ele pot să schimbe oamenii pentru totdeauna, îi pot determina să se iubească sau să se urască, să aibă încredere sau să devină suspicioși, să rănească sau să vindece. Da, cuvintele au o forță incredibilă și uneori chiar nu suntem conștienți de impactul pe care îl au.
Ceea ce spui rămâne spus, iar ceea ce spui și rănește se poate să nu se vindece niciodată. Vine o vreme când nici un „Iartă-mă” spus din tot sufletul nu mai poate schimba mare lucru într-un suflet care plânge. Am început să cred că noi controlăm destul de puțin ceea ce gândim, pentru că altminteri am fi mai precauți atunci când știm că ceea ce urmează
Pe de altă parte, și ceea ce nu spui poate să te îndepărteze la fel de bine de oameni care înseamnă ceva pentru tine. Dacă din doi oameni fiecare tace crezând că celălalt va spune primul ceva, acei oameni riscă să se piardă unul pe altul din lașitate, din orgoliu, din prea multă astepare.
să spunem îl va răni pe celălalt.
Cuvintele leagă și dezleagă prietenii, aduc oamenii împreună, iar apoi îi despart, te duc pe culmile fericirii pentru ca mai apoi să te arunce în prăpastia tristeții. La fel se întâmplă și cu tăcerea.
Alege cu grijă cuvintele. Nu le arunca la voia întâmplării, ci folosește-le ca să aduci bucurie, nu tristețe. De asemenea, nu mai amâna să spui că îți pare rău sau că îți e dor. Cineva trebuie să o spună și nu trebuie să conteze cine o face primul. Așa cum spuneam, într-o relație comunicarea e fundația pe care construiești. În lipsa ei orice clădești se va dărâma mai devreme sau mai târziu.
Alege înțelept când să vorbești și când să taci. Contează enorm!

miercuri, 8 februarie 2017

inca nu am invatat sa pierd

Nu am învățat să pierd. Nici oameni, nici lucruri. Urăsc să mă simt înfrântă și să simt cum jumătate din viața care îmi curge prin vene dispare într-o milisecundă în care mă văd fără acel ceva sau cineva pe care îl iubesc.
În ultima vreme simt cum anumite lucruri și ființe îmi scapă printre degete, iar eu nu pot decât să asist neputincioasă la acest spectacol macabru în care nu sunt doar spectator.
Mi se pare groaznic, groaznic în adevăratul sens al cuvântului „să nu mai ai”. Genunchii parcă se transformă în plastilină, în stomac se cască un hău, iar de gât te strânge o mână invizibilă, dar fermă, care îți ia și ultima suflare. Iată deci cum mă simt eu când sunt pe cale de a pierde și totul se petrece sub ochii mei. 
Dacă puterea unui om se măsoară în funcție de cum înfruntă acesta pierderile, de orice fel, în momentul în care se întâmplă, aș fi puternică doar pe jumătate. Pentru că după ce experimentez toată disperarea, mâhnirea, frustrarea și neputința pe care le poate simți un om mi le asum. Le accept. Mai greu, mai ușor, dar îmi accept aceste goluri care prind rădăcini în mine. Dar atunci când se întâmplă… atunci când se întâmplă sunt cel mai vulnerabil om de pe Pământ. Mă sufoc cu propria disperare și am oribila senzație că totul se întâmplă prea repede. Prea repede ca să pot face ceva.
Nu. Eu nu am învățat să pierd. Nici oameni, nici lucruri.

Inapoi in trecut

E greu să pleci şi uneori e chiar mai greu să rămâi. Dar cu siguranţă cel mai greu este să nu mai priveşti deloc înapoi.
E posibil să nu învăţăm niciodată să lăsăm totul în urmă. Ne impunem să facem asta, dar într-un moment de slăbiciune dăm fuga înapoi. Poate că teama de necunoscut, nesiguranţa ne împinge să facem cale întoarsă pe drumurile deja ştiute. Şi poate că uneori e bine să o facem. Să ne întoarcem acolo unde am lăsat părţi din noi. Uneori pentru a le recupera, alteori pentru a găsi răspunsuri la întrebări care ne consumă emoţional, pentru a accepta fapte şi pentru a ierta greşeli. Pentru a ne împăca propriul suflet.
Cândva, ai plecat. A venit o zi când ai decis că e momentul să pleci, realizând că acolo unde erai un univers ai devenit o planetă mică şi neînsemnată sau că locul tău în inima celuilalt nu mai e chiar al tău. Sau poate c-ai plecat dintr-un moft, încercând să-ţi dovedeşti ţie însuţi ceva.
Tu ai greşit sau el a greşit sau aţi greşit amândoi. Nici nu mai contează acum ce s-a întâmplat, ce s-a spus sau ce s-a gândit atunci. Acum amintirile nu-ţi dau pace şi parcă îţi vine s-arunci o privire peste umăr. Şi o arunci. Pe drumul înapoi recunoşti oameni, locuri şi arome. Ţi-e totul familiar şi inima parcă ţi s-a trezit la viaţă. Privind cu alţi ochi, totul pare schimbat şi nu eşti încă sigur dacă schimbarea ţi-e sau nu pe plac. Faci un popas, apoi încă unul şi încă unul. Eşti nemulţumit de ce găseşti. Îţi continui drumul şi începi să găseşti pe ici o frântură de suflet, pe colo o bucăţică de inimă. Cu mâna tremurândă te apleci şi le recuperezi. Cumva, reuşeşti să le reasamblezi la locul lor şi deşi nu se mai potrivesc că prima oară te simţi mai…întreg.
Abia acum realizezi că erai incomplet, că ce ai lăsat în urmă era important şi că fugind nu te-ai îndepărtat de cei pe care ai vrut să-i laşi în urmă ci chiar de tine însuti. Te-ai regăsit. Da, acum te-ai regăsit şi te simţi împăcat. Ai învăţat să accepţi că trecutul nu se uită, ci se asumă şi că nu poţi fi fericit dacă nu ai sufletul întreg.
Pentru că vezi tu… nu uiţi niciodată ce-ai iubit, ce-ai plâns, ce-ai îmbrăţişat.
Eu nu ştiu să uit…

luni, 26 decembrie 2016

Dor de tine

Am înţeles de ce cuvântul “dor” e aşa de intens. De ce, de dor, uneori poţi muri. De ce, de dor, eşti în stare să faci cele mai nebuneşti lucruri. De ce, când ţi-e dor, simţi că tu eşti prea mic, camera e prea mică, lumea e prea mică. De ce aerul se comprimă, iar ţie-ţi vine să alergi de nebun, poate, poate uiţi de dor.
Pentru că atunci când ţi-e dor,
DOR şi amintirile pe care le-ai adunat cu persoana respectivă. Apar prin faţa ochilor tăi ca stafii care-ţi bântuie inima.
DOR minutele petrecute departe, când ar fi trebuit să fie aproape…
DOR alegerile făcute poate mult prea pripit.
DOR privirile celorlalţi care caută în tine să vadă dacă suferi îndeajuns de mult.
DOR toate planurile făcute împreună, şi acum abandonate într-un colţ. Uitate…
DOR cuvintele şoptite în miez de noapte, cu iz de “te…”. Dor şi cuvintele nerostite.
DOR nopţile în care aştepţi un semn, sau măcar o intervenţie Divină în care să afli dacă e bine.
DOR toate zâmbetele senine şi liniştite din trecut, pentru că acum lacrimile-şi amintesc de ele cam des.
DOR gesturile frumoase făcute altei persoane, şi nu ţie.
DOR toate aceste DORURI, pentru că ştii că nu poţi să faci nimic decât să stai pe genunchi şi să te rogi. Şi, totuşi, acesta este gestul cel mai măreţ pe care-l poţi face pentru cineva. Să-l porţi în rugăciune.
Iată de ce, când spui că ţi-e  dor, o întreagă lume nevăzută se înfioară…
DOR de tine!

vineri, 16 decembrie 2016

Te am si te mai vreau

te iubesc pentru că… te iubesc! Prea simplu spus? Probabil, dar n-aș putea s-o spun mai cuprinzător.

Aș putea totuși să scriu sute de pagini din care nimeni n-ar înțelege nimic pentru că ei nu au în piept inima mea care bate nebunește atunci când îți simt respirația pe lobul urechii. Aș putea să scriu oricât, dar nu voi găsi metafora care să descrie liniștea pe care o simt atunci când îmi săruți fruntea.

Despre iubire nu se scrie și nu se vorbește. Și totuși…

Te iubesc pentru că te-am așteptat o viață fără ca măcar să știu lucrul ăsta. Am alergat, am intrat în viața oamenilor nepotriviți și am ieșit în același mod pentru că am fost întotdeauna piesa aia de puzzle care nu se potrivea cu niciuna dintre cele existente deja pe masă.
Poate de aici și instinctul ăsta că ești făcut pentru mine. Ești doar al meu și nu-mi mai pasă de niciun alt bărbat .Te iubesc pentru că simt că ai făcut cumva întotdeauna parte din viața mea, pentru că viitorul e mai sigur și mai strălucitor dacă închid ochii și ești acolo. Știu și simt că vei fi.Cred că cel mai sublim sentiment să știi că iubești și că ești iubit. Te iubesc pentru stiu ca ma iubesti in felul tau și pentru că fiecare nouă zi alături de tine este o provocare. Te iubesc pentru că mă surprinzi plăcut de fiecare dată și pentru că, după atâta timp, încă ai rămas o carte a cărei secrete nu le știu în totalitate.Simt nevoia să te recitesc iar și iar și iar. Să recitesc ce-a fost cu mine, ce-a fost înainte de tine și mai apoi să mă surprind cu răsuflarea tăiată pentru că nu știu ce va fi cu noi.


Te am si te mai vreau !!!!